Fericirea ca ţel al acţiunii umane

Ţelul suprem al oricărui efort uman este atingerea stării de fericire.

fericirea nu este un simplu habitus, dacă ar fi aşa, ea ar putea fi accesibilă chiar şi cuiva care şi-ar petrece toată viaţa dormind, ducând o existenţă vegetativă. (…) fericirea trebuie considerată mai degrabă o activitate…şi dintre activităţi, unele sunt în mod necesar şi alese în vederea unor lucruri, altele sunt demne de dorit în sine, este evident că fericirea trebuie situată printre activităţile demne de dorit în sine şi nu printre cele alese în vederea altor lucruri; căci fericirea nu are nevoie de nimic, ea îşi ajunge sieşi.

Cele două posibile moduri de viaţă în care poate apărea fericirea:

1. Existenţa teoretică – modelul suprem, caută principiile realităţii prin activităţi contemplative:

ea este activitatea cea mai elevată, pentru că şi intelectul este tot ce avem mai elevat în noi, dintre toate obiectele cognoscibile ale intelectului sunt cele mai înalte. Ea are şi continuitatea cea mai mare; căci suntem capabili să contemplăm mult mai îndelung decât să îndeplinim o acţiune, oricare ar fi ea.

2. Existenţa practică a existenţei teoretice – care este în concordanţă cu alte virtuţi (precum dreptatea, generozitatea, vitejia)

Ca semn distinctiv al deprinderilor trebuie luate în consideraţie plăcerea şi durerea ce însoţesc actele. Astfel, cel ce se abţine de la plăcerile senzoriale şi găseşte în asta bucurie este cumpătat, pe când cel ce, abţinându-se, suferă, este nestăpânit; iar cel ce înfruntă cu bucurie, sau cel puţin fără suferinţă, pericolele, este curajos, pe când cel ce suferă înfruntându-le este laş.

...exerciţiile fizice excesive, ca şi cele insuficiente, distrug vigoarea, la fel cum abuzul sau insuficienţa de băutură şi hrană periclitează sănătatea, pe când, bine proporţionate, creează, dezvoltă şi conservă. Tot astfel se întâmpla şi în ce priveşte cumpătarea, curajul şi celelalte virtuţi. Cel care fuge de toate şi se teme şi nu îndrăzneşte nimic devine laş, cel ce nu se teme de nimic, ci înfruntă totul , devine îndrăzneţ şi la fel cum şi cel ce profită de orice plăcere, neabţinându-se de la nici una, devine neînfrânat, iar cel ce le evită pe toate, ca un sălbatic, devinde insensibil. Aşadar, cumpătarea şi curajul sunt distruse atât în exces, cât şi de insuficienţă, pe când moderaţia le salvează.

( Aristotel – Etica nicomahică)