Crezi că o pasiune are nevoie de motivări ?

Mi-am pus foarte rar problema de ce îmi place, de ce iubesc ceva. E bine e rău, nu ştiu. Mi se pare, însă, că de fiecare dată când încercăm să înţelegem raţional, să aducem argumente pro şi contra, să motivăm o pasiune, aceasta începe să îşi piardă treptat din farmecul său. Parcă lucrurile raţionale nu mai sunt la fel de misterioase, le lipseşte acel iz aparte al pasiunilor. Iar, în cele din urmă (după prea multe explicaţii) acea pasiune începe să pălească încet, încet. Dar, uneori, e nevoie şi de asta. Avem, adesea, nevoie să ne întrebăm dacă mai punem atât de multă dăruire în ceea ce facem, dacă acţiunile noastre ne mai aduc aceaşi satisfacţie sau am devenit doar nişte pioni ai rutinei. ( Aventuri solitare)

N-ai nevoie de mai mult cât timp te ai pe tine însuţi, s-a zis uneori. Am experimentat această idee şi nu-i adevărată. Avem nevoie de mai mult. Avem nevoie să ne mărturisim cuiva. Avem nevoie de cineva care să ne iubească şi, mai ales, de cineva pe care să-l iubim. Poate că marea noastră problemă nu e să fim fericiţi, ci să fim mai puţin singuri. Sau poate că tocmai aceasta e marea problemă a fericirii, să fim mai puţin singuri. Căci a nu fi singur înseamnă, poate, a şti să te dăruieşti. A şti să renunţi la trufia de a te considera cel mai important adevăr al lumii. Rostul singurătăţii e să ne pregătească pentru această iubire, s-o visăm şi să ajungem la ea prin puterile noastre şi în cunoştinţă de cauză, cunoscând ce vrem să negam.Turnul de fildeş e o invenţie a culturii, dar tot cultura are datoria să-l surpe după ce a privit lumea din el.( Scrisori imaginare )

De ce să ne drămuim singuri pasiunile şi dorinţele când, oricum, viaţa fiind scurtă, vom fi drămuiţi? Nici dragostea, nici altă pasiune n-au cum să fie “rezonabile”. Iar dacă sunt, cu atât mai rău! A iubi “nebuneşte” e, după părerea mea, singura formă adevărată de iubire. În consecinţă, orice înţelepciune înţeleasă ca o grijă de a nu dori ceva “peste măsură”, de a nu visa “prea mult”, adica “fără măsură”, ar trebui să ne pună pe gânduri. Vă reamintesc că mediocritatea înseamnă, în latină, “cale de mijloc”, abea apoi “inferioritate”. (Calomnii mitologice)

Ce zici de o lume fără iubire, o lume lipsită de pasiune, vise şi curajul de a le transforma în realităţi … o lume a raţiunii, o lume fără sentimente, trăiri şi emoţii ? E greu şi de imaginat o astfel de viaţă, iar cu siguranţă ar fi greu să îi găseşti un rost. Căci viaţa capată sens doar prin ceea ce iubim, prin lucrurile şi clipele pe care le preţuim, prin pasiunile noastre; prin amintirile lăsate de toate acestea şi prin speranţa de a le întâlni din nou. (…) Clipele capătă viaţă atunci când pui atât de multă pasiune în ceea ce faci încât ai impresia că totul se învârte în jurul visului tău, iar viaţa capătă sens atunci când iubirea pune stăpânire pe fiecare minut al ei, timpul pare a se fi condensat, iar sufletului tău îi este frică că nu va avea destul timp pentru a iubi.(…) O viaţă în care nu ai sărit în sus de bucurie, o viaţă în care nu te-ai poticnit în lacrimi de durere ca apoi să plângi de fericire, e doar un drum între naştere şi moarte. Dar, o viata în care ai spus cel puţin o dată“ voiam să înţeleg lumea cu inima mea” , în care ai simţit emoţia de a câştiga şi dezamagirea de a pierde, e mai mult decât un simplu drum, e o aventură, e o cale presărată cu zâmbete şi lacrimi, e emoţie, iubire şi pasiune … e viaţă. (Mitologii subiective)

Octavian Paler: “Aventuri solitare”, “Scrisori imaginare”, “Calomnii mitologice”, “Mitologii subiective”