….de Mircea Cartarescu:

N-am crezut niciodata in specificul national, in "sentimentul romanesc
al fiintei", in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor
ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.
Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti.
Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman.
Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca
as fi putut sa ma nasc ugandez.
Suntem si noi, romanii, undeva "la mijloc de rau si bun", cum scria Ion
Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca
zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi
sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l
lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte...

Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in
firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as
hazarda sa spun ca este insasi esenta "romanismului" in acest moment
istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al
stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai
explicit.

Daca traiesti numai in Romania , e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva
in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu
el.
Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme
indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e
umanitatea de aici.
De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.

Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai
raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice
tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de
mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la
caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine,
practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii
zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu
suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti
ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam
care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta
ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea
substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa... Pentru ca la
noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara
care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat
mai draguta si mai serviabila cu clientii.

Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa
curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o
badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de
lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara
complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si
scarbita, care te repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei
sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se
stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine
sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat
numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand
peste cei blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii
lor... Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si
mai abitir.
Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii
isi sunt proprii calai si propriile victime intr-o societate profund
alienata psihic, o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea
continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care
ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al
fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental
rai.

Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele
de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in
ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective.
Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social.
Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa
sa fim rai.

Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa
ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne
dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.
Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge
binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu
castigat cu pretul mitocaniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o
lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si
cu un rezultat incert... Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.