În ultima vreme visez cam multe chestii dubioase. De la visul în care mi se înscena o crimă, visul în care mi-au căzut toţi dinţii şi îi ţineam în palme, plângând, până la visul în care un coleg de facultate grebla şi planta ceva în mini-parcele de pământ pe balconul bunicii. L-am visat şi pe A., era pe o plajă, săpa o groapă şi avea nevoie de apă pentru a aprinde focul. Noaptea trecută am visat o discuţie între El şi Ea ( destul de solicitantă) şi pentru că nu vreau s-o uit, m-am hotărât să o scriu. Priveam întreaga scenă de undeva de sus. Semăna cu o secvenţă dintr-un film . Personajele erau cam neclare, dar cunoscute. Iată dialogul pe care mi l-am amintit cuvânt cu cuvânt. Ciudat. Cel putin ciudat.
Ea: Pot sa te îmbrăţişez?
El : Nu ştiu dacă este o idee aşa bună…
Ea : Înţeleg.
El : Hai, vino-ncoa ‘…
( îmbrăţişaţi fiind continuă)
Ea ( cu glasul tremurându-i ) : Ce se întamplă acum ?
El : Exact ceea ce trebuie. Cred.
Ea : Ai ezitat.
El : Poftim ?
Ea : Ai ezitat, nu eşti sigur că ce se întâmplă este ceea ce trebuie.
El : Posibil, dar ştiu că mă ajută.
Ea : Nu este corect faţă de mine. Este chiar revoltător. Eşti un egoist.
El : Ştiu. Dar ea mă ajută acum.
Ea : Cum vine asta ?
El : Vorbim destul de mult de trecutul fiecăruia şi mă ajută să înţeleg. Oricum, stai liniştită, mai ştii când vorbeam noi odată de suflete pereche ? Ştiu că nu există aşa ceva. Cum să-ţi găseşti sufletul pereche fix în acelaşi oraş, cerc de prieteni ? E aberant ! Dar ştiu că nici măcar nu-mi dă sentimentul ăsta pe care l-am avut cu ti…
Ea : Şi atunci ? Care e sensul ? Rostul ? Finalitatea ?
El : Sunt un nemernic. Nu ar fi trebuit să-ţi fac asta. Ştii că voi ţine la tine etern. Nimic nu va schimba asta. Sunt sigur că este bine pentru tine.
Ea : De unde ştii tu ce anume îmi face mie bine ? Nu asculti ce-ţi spun. Iar cel mai trist e că nu asculţi ce îţi spui.
El : Şi ea mi-a spus că bărbaţii sunt nişte nemernici. Şi m-a sfătuit să merg înainte şi să nu-ţi mai fac rău pentru că nu meriţi. Ştii, ea crede despre tine că eşti extraordinară. Şi ştie că suferim.
Ea : Interesant. Acum nu mai sunt eu cea care « suferă », ci « suferim » amândoi.
El : Cine mă cunoaşte cu adevărat, îşi dă seama ce ascund în spatele glumelor şi bunei-dispoziţii pe care o am de fiecare dată…este un fel de scut…
Ea : Ştii ce nu înţeleg ? De unde şi de când ne cunoaşte ea pe noi? Şi nu numai ea, că nu are importanţă… de unde se cred acum toţi că le ştiu pe toate şi-şi permit să « dea sfaturi » ? Nimeni, în afară de noi doi, nu e în măsură să înţeleagă cu adevărat cum stau lucrurile. Nimeni. Crezi asta ?
El : Cred. Dar uneori ai nevoie de alte interpretari ca să poţi intelege mecanismul. În felul ăsta ajungi să crezi mai mult sau mai puţin în veridicitatea interpretării tale.
Ea : Mai mult sau mai puţin…tocmai asta e problema… ajungi mai ameţit decât la început…şi practic nu te ajută. Pentru că tot suspendat rămâi. Şi chiar dacă te-ai înconjurat de « caractere puternice », astea nu te fac pe tine mai puternic. Te comporţi precum un deţinut în sfârşit în libertate. Ai grijă de tine şi nu-ţi face rău. Bănuiesc că e totuşi un « rău necesar ». Găseşte ce cauţi, dacă ai impresia că e ceva acolo mai preţios decât mine. Regretele vor veni mai târziu, poate mult prea târziu…. Până la urmă să ştii că ea are dreptate într-o privinţă : nu-mi mai face rău. Acum rămâne să-ţi dai seama ce înseamnă rău pentru mine. Vreau să plec acum. Ma simt cam ametita. Nu are rost. Eşti încă prins în furtuni şi nu vrei să intervin. Te descurci.
El : Nu ştiu ce să mai zic. Cred că avem nevoie de asta ca să ne dăm seama…
Ea: Hai, scuteşte-mă de prostiile astea. Nu meriţi nici măcar să apari în gândurile mele, ca să nu mai vorbesc de altceva…Mi-ai spus tot ce aveam nevoie să ştiu. Cu bine.
El : S-a cam întunecat. Poţi rămâne dacă vrei, nu am nimic împotrivă…
Ea : Nu, mulţumesc. M-ar termina. Iau un taxi…
Juja's Art 